N-am zis nimic...

N-am zis nimic cînd Elena Udrea anunța cu surle și trîmbițe ungerea lui Piedone pe post de șef de campanie pentru București la PDL.
Plus UNPR pe vremea aceea. Nu zic nimic nici acum la plecarea lui. Cum PDL n-a înțeles că un partid, o ideologie și un statut stabil nu se construiesc pe trădări, nu cred că merită bătaia de cap. Nici nu spun că pe la alții o asemenea cădere se lăsa cu sancțiuni aspre, iar fosta inventatoare de președinți norvegieni ar fi zburat din funcția de stăpîn la București de ar fi mers fulgii tuturor cocoșilor. Din păcate scena noastră politică suportă la greu trădarea, nu „cu greu” și se umple de astfel de figuri pentru că există motivul imediat al cîștigării alegerilor. În mod normal o trecere de la o gașcă la alta nu se face fără o perioadă de probă, măcar, nu se înfig în capul trădătorilor penele victoriei și nici nu se defilează cu noul jeg astfel obținut pe sub geamul rivalilor. Cum la noi construcția e ceva lăsat de izbeliște, iar cîștigul imediat e toată strategia, evident e că nu multora nu le pasă. Dar înjură, dacă nu iese pe placul lor. Sunt curios cîți dintre cei care și-au frecat mîinile de mulțumire atunci, se dau cu capul de pereți acum. Nu e nevoie de răspunsuri. Întrebarea e retorică.